Liberul arbitru(adevărul în literatură)

Scriitorul este un liber arbitru sau, cel puțin, așa ar fi firesc. Un spectator. Un receptor. Adevărul a devenit un fel de fata morgana. Nu are început, iar sfârșitul este purtat de vântul raționamentelor, atât de departe, încât la o asemenea distanță, trăsăturile sunt confuze. Oamenii, aici includem și persoana de față, au un beteșug, acela de a pălăvrăgi vrute și nevrute, din frică sau din dorința de a se făli în fața unui spectator invizibil. Suntem actori de la primele scâncete. Nu este neapărat un lucru rău, însă este atât de greu să oprești un om de pe culmile succesului, să se arunce-n cap, de parcă adulația spectatorului imaginar, i-a umflat aripile și pieptul, iar, acum, omul-condor vrea să-ncerce pentru prima oară zborul. Cu toată această poliloghie, nu trebuie să uităm un singur lucru: O societate fără repere morale, bine ancorate, este o pasăre în ținta vânătorului. Nimic nu este mai de preț decât determinarea unui om, fără alte brizbrizuri. Viața simplă și lipsită de prejudecăți, cu un singur scop. Acela de-a fi fericit fără a perturba pe cei din jurul tău.

Arcașii Saka

Întreaga noastră istorie a fost legată de totemul și animalul în sine, lupul. Lupii daci au fost vecini cu sciții, și conform multor izvoare istorice, tehnicile de luptă erau asemănătoare. Unitatea militară, specială pentru vremea aceea, erau arcașii-călăreți. Pe care o găsim atât la daci cât și la sciți.

Mai bine spus, arcașii Saka. Unele elemente ale costumației, în special „căciula”, sunt similare cu cele dacice. Asemănările sunt de netegăduit. Este cert că, în vremea aceea, popoarele, triburile, se influențau reciproc, mai ales atunci când împărțeau teritorii adiacente. Și sciții au fost un trib războinic, asemenea dacilor și geților din sud.

Organele Statului

Când aud expresia: ,, organele statului” , o iau razna. Voi ați văzut vreun organ de-al statului, vreun ficățel care umblă noaptea turmentat și caută vodcă!?Să vină trei organe competente. Care sunt alea? Splina, Ficatul și Pancreasul… La ușa ta, în toiul nopții. ,, Bună ziua, ați văzut cumva un tip înalt cu o formulă moleculară complexă, în general, C și H, pe aici. Oamenii îi zic Colesterol. Dacă-l vedeți să știți că este periculos. Omoară oameni în somn. Colea îi zic prietenii… Și apoi să primești o amendă de viteză de la hematie… ți se rupe inima săraca. Inima e un organ incompetent, sunt convins. Miloasă, proastă, curva satului. O iau ăștia doar la chermeze să o frece toți. Ca în viață.

Cavalerul Trac

Este clar că istoria ne ascunde, voit sau nevoit, o sumedenie de lucruri care contează. Zeul ,, Cavalerul Trac” a fost un simbol pentru strămoșii acestor meleaguri. Din cele mai vechi timpuri. Tradiția a continuat cu Sfântul Gheorghe, tot un cavaler. Cavalerul Trac, probabil primul cavaler indo-european nu denotă decât un singur lucru. Strămoșii noștrii au fost mult mai de temut, decât se vrea să se știe acum. Identitatea noastră a fost călcată în picioare ca o halcă aruncată câinilor. Pentru că nimeni nu a mai pus accent pe istoria strămoșilor, a geților, a dacilor. Istoria este memoria unui popor. Fără o memorie bună ne vom disipa în timp.

Dromihete

DROMIHETE

Important rege (sec 4-3 ien)al triburilor getilor ordessensi din Cimpia Munteana cu centrul in cetatea Helis. Din relatarile lui Diodor din Sicilia rezulta ca la capatul unor lupte impotriva getilor, in cursul carora a cazut prizonier Agatocles, fiul lui Lisimah, a avut loc o noua campanie de pedepsire condusa de insusi Lisimah. Prins cu armata cu tot si dus la Helis, diadohul macedonean a fost tratat cu toate onorurile. Se considera ca tinutul strabatut de macedoneni era Cimpia Munteana si ca tot acolo se afla si cetatea Helis, probabil la asezarea de la Piscul Crasanilor, iar intariturile restituite getilor la incheierea pacii erau pe malurile Dunarii. Conflictul dintre monarhul macedonean si regele get este de fapt o lupta pentru asigurarea frontierei statului lui Lisimah, pe linia Dunarii de Jos (ca o continuare a politicii lui Alexandru cel Mare) si este o manifestare a rivalitatii dintre puterea macedoneana si getii din nordul fluviului, pentru stapinirea oraselor grecesti de pe litoralul Marii Negre. Ajutorul dat de geti oraselor pontice rasculate impotriva lui Lisimah a constituit baza conflictului dintre regele Thraciei si Dromihete care, profitind de luptele interne dintre diadohi si-au extins influenta in sudul Dunarii. (Pausanias,I,9; Strabo,VII,3,8; Diodor Siculus, XXI, 11-12). Regatul get este un tip clasic de democratie militara condusa de un sef militar cu atributii clare si de necontestat doar in perioada campaniilor militare. Diodor relateaza ca ostenii geti ai lui Dromihete cereau sa hotarasca EI asupra sortii lui Lisimah, si ca regele get a trebuit sa ii convinga de necesitatea eliberarii captivului. Se admite, indeobste ca prima expeditie a avut loc cam pe la 300 ien , condusa de Agatocles, expeditie care a avut un sfirsit nefericit pentru fiul regelui Thraciei. Prins de geti a fost tinut in captivitate multa vreme. Abia in 292 ien , Dromihete ii da drumul si-l trimise, incarcat de daruri si desigur cu lectia invatata, la tatal sau, sperind zice Diodor ca v-a dobindi gratuit teritoriul ocupat de Lisimah. Departe de a intelege gestul getului, indata ce si-a vazut miinile dezlegate, Lisimah a organizat o noua expeditie, trecind in persoana Dunarea. Getii s-au retras pustiind totul inaintea invadatorilor astfel ca in curind, armata macedoneana a ajuns sa sufere de foame. Pentru a-si desavirsi opera tactica, Dromihete se foloseste de iscusinta unui fals dezertor, un capitan din armata sa pe nume SEUTHES care, dupa ce cistiga increderea lui Lisimah, reuseste a rataci pe macedoneni prin locuri grele de umblat pe unde curind si foamea si setea ii face prada usoara pentru geti. Istovita si ratacita, armata macedoneana a sfirsit prin a fi inconjurata si capturata de getii lui Dromihete si dusa la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Se spune ca Lisimah, sorbind cu nesat apa proaspata oferita de biruitori, dupa atitea zile de insetare, ar fi exclamat „pentru cit de mica placere am ajuns rob din rege ce eram” (Plutarch) Dupa victorie, Dromihete s-a dovedit nu numai un bun comandant de oaste ci si un abil politician. Diodor spune ca „getii incepura sa strige si sa ceara ca regele prins in lupta sa fie adus inaintea lor si pedepsit cu moartea (fiindca e drept ca poporul care s-a primejduit in lupta sa hotarasca dupa voia sa asupra dusmanilor prinsi), Dromichaites,  impotrivindu-se la pedepsirea regelui le-a spus ca este in interesul lor ca omul sa ramina neatins. Caci daca el ar fi ucis, numaidecit alti regi vor ocupa domnia lui Lisimah si vor fi pentru ei o primejdie si mai mare decit Lisimah. Dimpotriva , daca ar scapa, el v-a purta recunostinta getilor iar cetatile, cite mai inainte fusesera in stapinirea getilor, le vor cistiga din nou fara nici un pericol” Scena este tipica pentru o democratie militara. Poporul inarmat revendica dreptul de a hotari soarta prinsilor, regele nu poate sa hotarasca singur sau sa nesocoteasca pur si simplu dorinta adunarii, el ii CONVINGE pe luptatorii sai asupra avantajelor diplomatiei. Diodor spune in continuare ca Dromihete i-a invitat pe regele Thraciei si si pe apropiatii sai la un ospat, pregatindu-le masa cu fastul obisnuit la curtile elenistice. El insusi, impreuna cu fruntasii geti, mincau din vase simple mincaruri saracacioase iar vinul il beau din cupe de lemn si cornuri de vita (Diodor spune „precum era obiceiul la geti”). Lasindu-l pe Lisimah sa se patrunda de deosebirea dintre cele doua mese si implicit cele doua civilizatii , regele get l-a mustrat apoi parinteste pentru ca si-a parasit curtea sa stralucita si regatul sau bogat pentru a duce razboi impotriva unor oameni saraci si simpli. Lisimah, recunoscindu-si greseala, este lasat liber, Dromihete primind inapoi cetatile pierdute mai inainte. Pausanias adauga , ca de nevoie, Lisimah si-a dat fiica in casatorie dupa regele get. Cert este ca Dromihete victorios dar neincrezator in trainicia victoriei, reuseste, printr-un amestec de forta si abilitate sa smulga adeversarului o pace mai mult decit favorabila, pace intarita printr-o casatorie dinastica.

Inelul de la Ezevoro

Celebra inscripţie tracă de pe inelul de aur descoperit exact acum şaizeci de ani la Ezevoro în sud-estul Bulgariei.
ROLIS, IA UN INEL LA TINE CA SĂ O IUBEŞTI PE RAZE! LA EL TE VEI UITA DAR ŞI MAI MULT (TE VEI UITA) LA RAZE!
Este probabil un mic descântec de dragoste. Cert e că ne aflăm un faţa unei poezii în limba geto-dacă (să nu uităm că Rolis era get!) şi că Raze ar putea fi prima poetă getă atestată. Nu ne surprinde. Din mărturiile istoricilor contemporani cu tracii, ştim că aceştia din urmă erau mari iubitori de muzică şi poezie şi că legendarul Orfeu se născuse pe meleagurile trace.

Cavalerul Trac

În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul.Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. – III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac”, cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.

Cultul „Cavalerului Trac” denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba, deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.

De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia  le impuneau celor învinşi.

După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultula aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.

Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile – venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.

Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. – III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.

Imaginea, care redă lupta cu animalul  fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.

Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:

A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;

B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;

C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.

Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.

Dispariţia  Cavalerilor  Danubieni  şi  metamorfozarea  lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlahîncepând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.

Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară – Sfântul Gheorghe – nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte – în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.

Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.

Etimologia numelui Romania

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”. ^[2] “Ramunch” ar putea fi o transliterație a numelui “Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.

Există pe de o parte afirmaţia făcută de Badea Cârţan, cum că „De la Râm ne tragem”. Pe de altă parte există documente bizantine care amintesc despre existenţa unui popor , trăitor la nord de Dunăre, dispreţuit de către reprezentanţii Bizanţului pentru faptul ca, la fel ca şi bizantinii, se considerau nu doar descendenţi, ci şi continuatori şi păstrători ai moştenirii Romei.

O influenţă considerabilă trebuie să o fi exercitat, mai târziu şi faptul că cele 2 ţări române au primit pe teritoriul lor o parte importantă a nobilimii bizantine, refugiate ca urmare a căderii Constantinopolului, nobilime ce a refuzat trecerea la creştinismul occidental şi refugierea în Occident.

Acest fapt dobândeşte importanţă referitor la întrebarea în discuţie în momentul în care înţelegem că denumirile de Bizanţ şi Bizantini sunt relativ recente şi de sorginte occidentală. Bizantinii înşişi se considerau Romei (cetăţeni ai imperiului roman), iar imperiului lor ii spuneau Romania, adică statul Romanilor. Timp de mai mult de un mileniu acel imperiu pe care noi îl numim azi Bizanţ a purtat numele de Romania. Ulterior căderii sale, elita conducătoare refugiata în Valahia ori Blahia (Tera Blahorum), ultimul bastion de creştinătate ortodoxă neaflat sub stăpânire otomană, aduce cu sine denumirea antică.

Avem deci, pe de o parte conştiinţa descendenţei latine în cazul Valahilor şi denumirea proprie Imperiului Bizantin (Romania) adusa cu sine în pribegia lor, de către romeii refugiaţi.

Cele doua puse laolaltă cu nevoia sublinierii şi în ochii Europei vestice a descendenţei latine, cu scopul de a atrage simpatia şi astfel sprijinul Franţei în secolul al 19-lea a dus la adoptarea acestei denumiri de către făuritorii Principatelor Unite.

Astfel, memoria poporului, refugiaţii romei şi peste toate, probabil încă mai important decât primele două, interesele politice au dus la adoptarea acestui nume pentru statul şi naţiunea noastră.

Gotii si getii

Geții (în latină Getae) au fost un popor tracic, care în jurul anului 339 î.e.n. locuia pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunării. Istoricul antic Strabo a arătat^[1] că dacii și geții „vorbesc aceeași limbă”. Iar Trogus Pompeius afirma că Geții și Dacii erau identici^[2]. Singura deosebire între cele două grupuri consta în împrejurarea că geții locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.

Herodot i-a introdus în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. În timpul expediției lui Darius I (522-486 î.e.n.) împotriva sciților (513 î.e.n.), geții i s-au opus, însă în cele din urmă au fost înfrânți, împreună cu celelalte neamuri tracice din dreapta Dunării. După înlăturarea ocupației persane (în sec. V î.e.n.), geții din dreapta Dunării făceau parte din regatul odrisilor (neam tracic), până ce acesta a fost supus de Filip II, regele Macedoniei (aprox. 340 î.e.n.). Întrucât geții din dreapta Dunării deveniseră dependenți de Macedonia, regii macedoneni au ridicat pretenții de stăpânire și asupra geților din nordul Dunării, însă încercările lui Alexandru cel Mare (335 î.e.n. și 327 î.e.n.) și Lisimah (310 î.e.n.) de a-i supune au eșuat.

Confuzia între geți și goți

De-a lungul timpului, unii cronicari, voit sau întâmplător, i-au confundat pe geți cu goții. Primul care a utilizat etnonimul “got” ca sinonim pentru “get” a fost împăratul filosof Iulian Apostatul (361-363 e.n.). În secolul al IV-lea, echivalența a fost adoptată și de alți autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) și mai ales ale lui Orosius (autor iberic de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor și Iordanes, confuzia a cunoscut o răspândire largă. Lucrarea lui Iordanes întitulată Getica era consacrată istoriei goților, dar include capitole din istoria geto-dacilor. Toate aceste confuzii, voite sau întâmpltoare, reduc credibilitatea unor „regate germanice” în spațiul dacoroman după 275 (d.Hr.).

O altă lucrare importantă, în care se face confuzia geto-daci → goți, este a lui Heinrich Pantaleonis, cu titlul Cartea eroilor națiunii germane, în care regii daci sunt prezentați ca fiind regi goți.

Conform istoricului Iordanes (sec. VI), gotii sunt originari din sudul Scandinaviei, din care au plecat cu trei corabii spre tarmul sudic al marii Baltice, în timpul domniei lui Berig, unde s-au stabilit dupa ce i-au învins pe vandali si alte popoare germanice din zona. Apoi au migrat la sud de Vistula în timpul domniei celui de-al cincilea rege dupa Berig si dupa diverse aventuri au ajuns la Marea Neagra în secolul II d.H. De aici, împreuna cu alte popoare germanice, au exercitat presiuni puternice asupra frontierei dunarene a imperiului roman în timpul împaratului Marcus Aurelius. Aceste atacuri au continuat, iar în timpul împaratului Aurelian (270-275) ei i-au obligat pe romani sa evacueze provincia Dacia. Acum vine momentul sa ne întrebam: oare geto-dacii, renumiti pentru vitejia lor nu au participat la aceste lupte de pe teritoriul lor? Sa fi luptat oare împotriva dominatiei romane sau împotriva gotilor? Elementele care vor fi prezentate în continuare dovedesc ca geto-dacii nu s-au luptat cu gotii ci s-au aliat cu ei (vizigotii) pentru a-i alunga pe romani. Privind harta primelor migratii în Dacia si Scythia Minor constatam:  în anul 248, când Dacia era sub ocupatie romana, vizigotii au patruns nestingheriti dinspre zona Bârladului pâna aproape de Craiova si de asemenea în toata Dobrogea. Prezenta vizigotilor continua pâna in secolul IV. în sec. V hunii si în sec. V-VI avarii migreaza pe un traseu care ocoleste teritoriul vechii Dacii, traseu care urmeaza aproape cu fidelitate granita actualei Românii. Oare cine si ce i-ar fi putut determina pe temutii huni, care au îngenunchiat imperiul roman, si pe avari, sa ocoleasca acest întreg teritoriu? Istoricii vorbesc despre confuzia de nume aparuta între geti si goti, astfel încât au fost tratati ca unul si acelasi neam. Chiar si în traditiile sasilor din Transilvania getii erau omologati cu gotii, iar în Evul Mediu, „dacii” sau „danii” (=danezii) erau considerati unul si acelasi lucru. Deasemenea olandezii îsi spun „dutch”, care se pronunta chiar „daci”. În sec. XI, un cronicar normand vorbeste despre „Dacia care se cheama astazi Danemarca” si despre locuitorii ei „goti”, care aveau „multi regi înzestrati din abundenta cu stiinta admirabilelor filosofii, mai ales Zeuta si Dichineus (=Deceneu), si la fel Zalmoxis si multi altii”.

Dracones

Draco

Geto-dacii, se stie,aveau steaguri, in jurul carora se aduna armata in caz de razboi. Aceste steaguri erau de doua feluri: sub forma de drapel (prapuri) si sub forma de stindard (dracones).  Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu gura deschisa, fixat cu gitul intr-o prajina, facut din bronz sau argint iar coada din stofa .Printr-un ingenios sistem interior, stindardul dac facea sa se auda, sub actiunea curentilor de aer, un suierat puternic ce avea ca efect imbarbatarea ostenilor proprii si panicarea celor inamici si in plus inducea o stare de nervozitate cailor care nu il mai auzisera. Intreaga simbolistica daca orbiteaza in jurul simbolului LUP, ce a intruchipat fidel o straveche constiinta de neam stravechi si razboinic. LUPUL a inmanunchiat in simbolistica lui insasi obirsia totemica a neamului dac, aflat sub protectia unui zeu propriu, zeu al cerului si al nemuririi si, dacii, potrivit unor reguli magice, au adus pe invinsul zeului lor, ZAMOLXE, pe balaurul zburator alaturi de ei, i-au infipt capul intr-o sulita si pentru a-si infricosa dusmanii cu imaginea lui terifiannta si suieratul nepamintean cit si pentru a arata si inamicilor cum sfirsesc dusmanii lor, il purtau cu ei in razboaie. Dacii,conform cu marturiile antice , dispuneau de o armata puternica , condusa autoritar , disciplinata si temeinic organizata, formata din unitati de pedestrasi si din unitati de cavalerie. Ca razboinici ,dacii au fost mai ales apreciati datorita iscusintei cu care minuiau SICA ,arma specifica,cu care au intrat in nemurire. Steagul cu balaur -dragonul- alaturi de cavalerii gemeni purtatori de dragon (draco) reprezinta un simbol vexicologic caracteristic intregului neam tracic. Dragonul alaturi de sica sintetizeaza imaginea alegorica a acestui neam care s-a nascut si s-a afirmat sub semnul lupului. Acest steag, la fel de vechi ca si neamul trac, i-a insotit permanent in lupta pe ostenii daci si a produs o impresie deosebit de puternica asupra tuturor celor cu care slujitorii lui ZAMOLXE au venit in contact. Este cert ca acest semn heraldic a fost preluat oficial de romani dupa desfiintarea statului dac si a dislocarii unei parti de populatie dacica in imperiu. Romanii l-au cunoscut mai intii intre trofeele pe care le-au adus din Dacia, cei ce s-au intors. Dragonul, sinteza dintre sarpe si lup, avind ca atribute orgoliul si forta, le-a impus teama si respect. Imaginea pe care dacii au lasat-o romanilor, in care dragonul desfasurat, insotea trupele dace pedestre sau sarjele cavaleriei catafractare a fost incrustata in piatra si a dainuit pina la noi, spre vesnica aducere aminte despre cei ce au avut curajul sa infrunte cea mai puternica forta a timpului.     Structura cromatica a draconesului a fost reliefata de autorii antici ca fiind existenta si un argument in acest sens este si faptul ca cetatea Aquincum (Buda Veche) avea in stema sa culorile rosu, galben si albastru pe care J.F. Neigebaur le considera „o mostenire a Daciei”, fapt plauzibil daca luam in consideratie numarul unitatilor dace din Pannonia. Imparatul Marcus Aurelius (161-180) a purtat mai multe razboaie cu sarmatii-iazigi aliati cu dacii liberi si intr-unul din aceste razboaie(171) infringindu-i le-a luat, printre trofee, si numerosi „balauri” cu care armata romana a defilat la Roma. Acest eveniment probeaza ca si la aproape un secol de la cucerirea unei parti din Dacia, ce ramasi inafara controlului imperial foloseau ca stindard, acelasi dracon zburator. Un alt argument care probeaza faptul ca stindardul dac-dracon-era tricolor este si faptul ca steagurile care au insotit pe celti in lupta impotriva saxonilor erau stindarde dacice. Prezenta elementului dac pe teritoriul britanic este confirmata de unitatile armatei romane cantonate aici si formate din luptatori daci. Astfel gasim cantonata aici COHORS I AELIA DACORUM formata din 1000 de soldati daci (millitaria) si care a stationat in Britania 200 de ani. Acesti daci erau constienti de originea lor ; avem nume ca : DADA; DACIBALUS; GETA IRELSAURNES sau CLAUDIU MENANDER. Politica Romei era ca aceste trupe sa pastreze armamentul traditional si tacticile de lupta proprii. Ba mai mult acesti militari „romani „se si instruiau in limba lor natala. Avem marturia lui ARIAN, numit pe vremea lui Hadrian, guvernator al Cappadociei. Acesta i-a cunoscut desigur pe militarii daci si a ramas impresionat de modul in care se instruiau, de dirzenia cu care minuiau armele si de disciplina de care dadeau dovada. In acest sens Arian afirma ca: „ostasii invata strigatele de lupta stramosesti ale fiecarui neam, strigatele celtice pentru celti, strigatele getice pentru geti si cele retice pentru reti” (Arian ,Arta tacticii in Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes) . Un alt exemplu al pastrarii armamentului traditional este si cazul comandantului CLAUDIUS MENANDER care a pus sa fie sculpatata pe piatra pusa de el un cutit incovoiat, o sica. Prezenta dragonului in Britania e logica din moment ce Roma admitea oficial in panteonul sau vexicologic ideile totemice ale trupelor straine ce serveau in armata romana. Este neindoielnic ca urmasii acestor daci au luptat alaturi de celtii locali (britoni, gaeli, belgi) impotriva triburilor germanice ale saxonilor, anglilor si iutilor .Din aceste timpuri s-a pastrat in sud-estul Angliei-balaurul zburator al dacilor, ca semn de razboi al populatiei din Tara Galilor, semn considerat de cercetatori ca o „relicva a dominatiei romane”. Este deci neindoielnic ca dragonul a fost folosit in Britania si dupa retragerea romana. Acest lucru este perfect explicabil intru-cit populatia locala, atit bastinasii cit si cei ce nu au urmat administratia si armata in retragerea sa, au adoptat armele si tehnicile, defensive si ofensive de la romani. Folosind infanteria disciplinata, armura si armele de aruncat la distanta si cavaleria din epoca tirzie a tehnicii romane de lupta combinate cu tactici celtice, britanicii au reusit sa-i respinga o vreme pe anglo-saxoni. Legendarul rege celt ARTHUR a reusit astfel sa obtina dupa mai multe lupte cu saxonii, o victorie asupra acestora in apropierea muntelui BADON.  Celtii prezenti la locul bataliei au folosit ca stindard, balaurul zburator. Regele Arthur a fost imortalizat ridicind un astfel de dragon in onoarea tatalui sau, UTHER PENDRAGON.   Numele de DRAGON (DRACO) a fost intilnit si in trupele de daci stationate in imperiu (Aurel Iulio Draco-cohors I Ulpia Dacorum) !  Dragonul purtat de celti era confectionat din tesatura usoara, cu gura deschisa si pe care cea mai mica adiere de vint il determina sa i-a forma de balaur zburator si sa scoata un suierat ascutit. Redat pe un document de epoca (Withney Smith) dragonul devenit acum celtic era structurat cromatic in culorile rosu, galben si albastru! Celebra tapiserie de la Bayeux, care infatiseaza cucerirea Angliei de catre normanzi (1066) ne arata ca trupele engleze , comandate de HARALD aveau ca stindard dragonul considerat un „antic semn de razboi al saxonilor”!     O alta argumentatie este ca legiunile a XIII – GEMINA si a V-MACEDONICA au pe insigne o succesiune coloristica neobisnuita: rosu, galben si albastru! (Mihail Zahariade, Insemnul tricolor in Dacia Romana). Este stiut ca aceste doua legiuni au participat la razboaiele dacice si dupa 118 e.n. sint singurele ramase in Dacia. In anul 535 imparatul Iustinian a infiintat provincia Iustiniana Prima, in cuprinsul careia a intrat si Dacia Ripensis si Dacia Mediteranea. Este important de mentionat ca stema acestor provincii,l ocuita tot de neamul dacilor, avea in cromatica sa tot cele trei culori dispuse de la dreapta la stinga :rosu, galben si albastru. Urcarea celor trei culori in stema celor doua provincii, reprezinta o continuitate de simboluri, preluate de la daci si semnifica refacerea tuturor tinuturilor locuite de catre acestia si apoi de catre dacoromâni.   Steagul cu balaur a revenit pe pamintul Daciei simbolizind unitatea neamului dac. Dacii mari, dacii liberi, carpodacii si costobocii s-au intors adesea, uneori patrunzind adinc in imperiu, mereu sub semnul lupului si mereu avindu-l ca stindard. Ei au jucat un rol insemnat in marea rascoala din 117 si apoi frecvent au atacat imperiul ajungind ca 238 ,impreuna cu gotii sa deschida seria atacurilor care au culminat cu retragerea armatei din Dacia si ulterior cu dezintegrarea imperiului roman. Este de subliniat ca dacii liberi au regindit refacerea Daciei sub protectia lui ZAMOLXE, arcuita in curcubeu deasupra Tarii. Privind acest curcubeu, din care se evidentiaza culorile rosu, galben si albastru, dacii si-au intarit credinta in nemurire si credinta in aceasta nemurire le-a dat dacilor curajul, sa infrunte cerul aruncind cu sageti in nori spre ai determina sa se retraga din fata marelui zeu. Aparitia lui ZAMOLXE sub forma unor sageti de lumina si apoi a curcubeului dupa ploaie, marea increderea dacilor in vremea buna ce urma sa vina si ne demonstreaza ca dacii se considerau fii luminii, prin respingerea intunecimilor de peste zi, zi ale carei culori le-au dat stindardelor lor. Astfel cele trei culori semnificau ziua in intregul ei ROSU-era DIMINEATA; GALBEN era culoarea AMIEZIII si ALBASTRUL semnifica AMURGUL. Prin dracones, pe care dacii l-au purtat in lupta impotriva scitilor, persanilor, macedonenilor, romanilor si a valurilor de neamuri ce s-au abatut asupra Daciei, mitul poporului dac a ajuns in tot spatiul ocupat de imperiul roman ,din Siria pina in Spania si din Britania pina in insasi inima Romei si si-a extins spectrul asupra statelor ce i-au urmat acestui imperiu.